M-am uitat în ochii ei, fix până a început să roșească. Uite, eu nu mai sunt cine am fost cândva. Sunt diferită.  Acum mi-am recăpătat vocea. Pot spune ceea ce simt. Ceea ce vreau să trăiesc. Nu mă mai interesează ce cred oamenii despre mine. Îmi permit să fiu văzută - adevărata eu, nu cea care cred că va câștiga aprobarea și aprecierea oamenilor. Azi am încredere în mine, și mă bazez pe cine sunt.. Aceasta este unica mea valoare.

Sa pleci intr-o călătorie-tabără de familie în plină pandemie, alături de alte familii necunoscute, cel mai probabil este nevoie de curaj. Iar dincolo de curaj, stă libertatea interioară de a fi și de a avea încredere în cel mai sigur partener al vieții tale, tu însăți. Și totuși, în spatele curajului stă multă vulnerabilitate.

Și precum practica respirației conștiente, care te conectează cu gândurile, emoțiile, trările și nevoile tale, așa și noul meu ACASĂ, îmi doresc să vă reamintească că fiecare deținem propriul izvor de inspirație. Și pentru a-l afla, poate că avem nevoie să ne lăsăm viața să curgă...

12 ani de când am scos din cuptor singura plâmădeală din care m-am abținut vreodată să rup un colțuc. 😘. Însă e singură plămădeală care m-a hrănit și m-a făcut mare la loc.

Viețile noastre se schimbă și nimic nu va mai fi la fel. Ar putea să te sperie o astfel de frază. Să te facă să fugi. Să închizi ecranul telefonului. Să stărnească în tine revoltă.

De cele mai multe ori, când conduc mașina mă relaxez. Uneori se intâmplă să visez, să scriu pasaje la cărțile mele începute sau neincepute, să imi vină idei pe care incep să le croșetez zâmbind necontenit sau să ma confesez unor oameni dragi pe care mi-i aduc in minte.

Ne-am dat intâlnire la metrou. Chiar la colț de intersectie. El venea de la scoală. Eu veneam de la școală. Fiecare din altă parte și cu alte experiențe. Eu eram bucuroasă că ne-au dat drumul mai devreme și am zbughit-o să fiu la timp. El ajunsese deja și mă aștepta. Am simțit că era nerăbdător. Iar mie îmi era dor de pletele lui blonde.