Viață este o operă de artă. Artistul ești tu.

Să pot sta cu fiecare cută a privirii mele. Între faldurile ei, văzute sau nevăzute. În locul unde se adună toată mirarea pe care o pot cuprinde. Și iubirea pe care o pot dărui și primi. Atât.

Am închis caietul, mi-am pus stiloul în geantă și m-am ridicat să plec. Se făcuse deja ora 16. Știam că iar se va uita la mine urăt și mă va iscodi pentru fiecare minut pe care l-am petrecut departe. Dar eram liniștită. În drum spre ieșire m-am oprit la baie să mă spăl pe mâini și m-am privit în oglindă. I-am zămbit fetei care îmi zâmbea șoptit, ești bine așa cum ești. Mi-am privit cutele din frunte. Acolo unde privirile mele deveneau cameleonice precum le dicta inima. Fiecare cută se deschidea pe dinăuntru în mii de povești de viață trăite pe de-a întregul sau doar pe începutelea. Unele mai imaginate decât altele, dintr-o realitate la rândul ei imaginată.

Am dat drumul la clanță și m-am întors în fața oglinzii. Fata continua să mă privească zâmbind. M-am uitat în ochii ei. Fix, până a început să roșească. Uite, eu nu mai sunt cine am fost cândva. Sunt diferită.  Acum mi-am recăpătat vocea. Pot spune ceea ce simt. Ceea ce vreau să trăiesc. Nu mă mai interesează ce cred oamenii despre mine. Îmi permit să fiu văzută - adevărata eu, nu cea care cred că va câștiga aprobarea și aprecierea oamenilor. Azi am încredere în mine, și mă bazez pe cine sunt.. Aceasta este unica mea valoare.

Profunzimea experiențelor ne schimbă. După durere, apare îndoiala, incertitudinea, revolta și apoi trezirea. În tot acest proces, scenariul se întrerupe uneori, după care viața merge mai departe. Nimeni nu ne-a pregătit pentru acele momente dureroase. Învățăm să stăm cu ele abia după ce ne-am oprit în a mai fugi de ele. Învătăm să le îmbrățisăm cu grație. Învătăm să le auzim cu tandrețe. Și când nu mai știm a ne accesa puterea, putem alege să ne imaginăm cum ni s-a întâmplat odată. Odată când știam cum să fim. Iar acum doar să ne amintim tot ce uitaserăm..

E adevărat, nu suntem niciodată, niciodată la fel. Și suntem fragili precum ceștile de porțelan. Însă când aceste lucruri se întâmplă în viața noastră, experiențele ne ridică vibrațiile energetice și ne atrag atenția. Ne obligă să facem o pauză, să reflectăm asupra a ceea ce am trăit și să conștientizăm cine suntem acum sau cine vrem să fim. Acum când măștile noastre sunt oprite. Pentru nu mai suntem aceeași persoană. Nu vom mai fi niciodată omul de dinainte. Suntem schimbați după experiențele trăite, care ne dezvăluie lucruri care au stat ascunse sau nu am fost dispuși să le vedem. Acum e important să descoperim cine este aceasta persoană, aparent nouă.  Suntem mulți în căutarea celei mai bune versiuni ale noastre. Oare căutarea este ceea ce avem nevoie?

Ce este minunat la viața noastră? Că nu avem răspunsurile. Și nici rețetele. Doar viața trăită are răspunsurile ei, secretul vieții doar viața o cunoaște. Viața noastră este o operă de artă, creată prin toate mijloacele care ne stau la dispoziție.  Tot ce avem de învățat este să trăim pe calea iubirii necondiționate, pentru a o opri pe cea condiționată, aducătoare de suferință. Iar drumul iubirii necondiționate începe cu noi înșine. Avem tendința să le cerem celorlalți ceea ce nouă ne este greu să oferim, să înțelegem, să acceptăm. Iar tot acest drum al adevărului este o trudă a inimii, și nu a rațiunii, cum spunea Elif Shafak “biruiește-ți propriul gând cu inima”.

Și mai este ceva magic, nu suntem singuri. Suntem ființe sociale cu o permanentă nevoie de conectare. Ne căutăm unul pe altul toată viața, visăm fără oprire la lumea în care vrem să trăim, la comunitatea din care să facem parte, la familia pe care să o clădim. Și din aproape în aproape învățăm de unde să primim sprijin. Să avem încredere, dincolo de frici. Acolo unde ne sunt oglindite emoțiile și nevoile. Acolo unde gândurile și judecățile noastre sunt transformate în compasiune. Acolo unde contâm doar pentru simpla noastră condiție, umanitatea.

Iar când nu știi de unde să începi, unde să găsești curajul de a găsi sprijin în exterior, începe cu tine. Ancorează-te în interior. Ești cea mai îmbrățișabilă ființă de pe fața pâmântului, și nicio pandemie din lume nu te va obliga vreodată să porți mască sau să te distanțezi social. De tine.

Am scris acest text din inima unei femei care de mai bine de 13 ani trăiește calea iubirii necondiționate, a eliberării și vindecării. Din inima unei femei care atunci când și-a descoperit inima, a descoperit și inimile celorlalți. Aceasta este o bucată din inima mea.

Învăț în fiecare clipă ce înseamnă să fiu mai vie și conectată cu mine. Cu energia vieții mele. Este angajamentul meu de om, de femeie, de părinte pe viață. Și îmi cere dedicație, îmi cere timp, imi cere prezență. Imi cere adevăr și autenticitate. Îmi cere continuitate și perseverență. Si descopăr că în spatele fragilității mele se află putere și iubire.. Când ajung să mi le cuprind, știu că am ajuns la mine acasă. Acasă în inima mea. Pentru că în centrul experiențelor trăite, în centrul gândurilor și frământarilor, al fricilor și chiar îndoilelilor se află răspunsul, se află lecția luminii. Așa am aflat cine sunt și ce vreau. Și atunci m-am oprit să mă mai repar, să mai corectez la mine, ceea ce eu îmi spuneam că nu este în regulă.

De curând, am incheiat prima ediție a programului de Comunicare Nonviolentă, Acasă în inima ta. Participantele au mai cerut un modul suplimentar. Iar una dintre ele s-a inscris și la următorul curs., chiar dacă este aproximativ la fel. Una dintre participante mi-a scris Inainte de a incepe programul am avut o tentativa esuata de a citi cartea “Comunicarea nonviolenta”. Nu am inteles nimic din ce vroia sa spuna autorul despre sentimente si nevoi, asa ca am abandonat-o. Inca de la prima sesiune a programului am inteles de ce nu intelesesem nimic din carte. Habar nu aveam ce inseamna cu adevarat a iti cunoaste si exprima nevoile.

Programul “Acasă in inima ta” a venit după un sir lung de activitati, programe, carti citite cu scopul de a ma cunoaste, de a-mi cunoaste rănile si a le trata, de a-mi descoperi scopul in viata. Consider ca fiecare a avut contribuția și impactul său, însă “Acasă in inima ta” le-a depășit considerabil pe toate. În câteva cuvinte pot spune că majoritatea programelor m-au ajutat sa caut in mlastina, iar “Acasă in inima mea” mi-a arâtat cum să ies din ea.

Am petrecut 6 luni alături de acest grup de femei și dincolo de atașamentul creat, de legăturile profunde dintre noi, de spațiul de siguranță pe care l-am creat împreună am regăsit ceva ce îmi dă multă încredere-puterea și frumusețea femeilor atunci când sunt împreună de a schimba lumea.

Alături de prietena mea, Monica Reu vom porni în luna octombrie o nouă ediție a programului Acasă în inima ta. Vă las aici linkul unde găsiți mai multe detalii. Mai mult, nu știu să vă spun. Dar rămân deschisă să mă întrebați voi.

https://www.nonviolenta.org/acasa-in-inima-ta