Ziua în care am început să mă iubesc
Când te așezi în cerc și te prinzi de mână, uiți că ai venit singură. Uiți că ești singură. Și nici nu îți mai aduci aminte că de fapt nu cunoști pe nimeni. Ești doar prinsă și conținută, depotrivă pe margine și inlăuntru.
Întotdeauna iau tramvaiul 17 la amiază. Și uneori ne uităm una la alta, de regulă pe furiș. Mai mult eu. Oare câți ani are? Și cu ce se ocupă? Arată bine, oare ține cură de slăbire? Sigur este mai fericită decăt mine, ia uite ce inele frumoase poartă pe degete..și ce frumos miroase când treci pe lângă ea, și cât de bine îî stă părul. Arată ca o femeie iubită. Poartă haine în care eu nu o să încap niciodată, și oricum la ce mi-ar folosi, le-aș păta mereu cu supa și laptele copiilor. Îmi place felul în care a zâmbit, oare mie? Are mereu o carte și un creion în mână, citește în timp ce privește pe fereastră. Și niciodată nu stă pe scaun. Parcă dinadins să ii văd postura.
Uneori scoate din geantă un carnețel cu coperți înflorate. Și notează mic, ceva. Atunci zâmbește. Sau își lasă o lacrimă la vedere. Culmea e, chiar și atunci zâmbește. E frumoasă! Iar eu nu mâ mai satur să o privesc. Și mă simt rușinată în spatele privirilor mele insistente.
Dar uite că se pregătește să coboare, și-a pus șalul pe umeri, cartea în geantă și ochelarii de soare. Eu mai am o stație. Dar ce, nu pot eu să o fac pe jos? Ce dacă am două sacoșe ce mă taie la degete!! O urmez pe asfaltul tăcut. Mult prea tăcut pentru căți pași îl apasă pe secundă. Tocmai i-a sunat telefonul. A, era de fapt un mesaj. Părul ei blond s-a oprit să-i mai mângăie spatele și o ceață venită de niciunde ne-a izolat pe amandouă. Iar strada a devenit lumea de dinafară...de stradă. O văd cum se lasă șovăitoare pe vine, cu geanta în poală. Scotocește după un ceva, iar în mâna ei stângă apare o țigară pe care și-o aprinde tremurând. Ochii îî râmân în telefon, în timp ce mâna dreaptă valseză pe taste. Nu știu dacă scrie, nu știu dacă vorbește. Dar o aud. Plânge. Mă inundă un val de panică și incep să transpir. Durerea ei, este parcă durerea mea. Oare de ce o recunosc atât de bine?
Am lăsat demult sacoșile în afara ceții, mâinile imi sunt libere, atât de libere că se pot mișca în ce direcție le spun eu. Mă așez lângă ea și desfac în fire de timp tăcerea dintre noi. Și o privesc. Si o aud. Ea imi vorbește în necuvinte, așa cum imi vorbesc eu uneori când nu mă aud. Dar pe ea o aud. Și îmi vine atăt de mult să o iubesc, atât de mult să o iau in brațe și să-i spun că nu e singură. Suntem amândouă. Amândouă în același cerc. Depotrivă femei și mame, simțindu-ne vinovate că nu suntem doar atăt. Însă știm să ne ascundem atât de bine, încât fiecare avem nevoie de o astfel de ceață să ne deslușească. Abia acasă, după ce am culcat copiii, am spălat vasele, am dat ultimul mop prin bucătarie, mi-am făcut și eu loc. M-am așezat, am inspirat, am expirat și s-a făcut liniște. Îmi auzeam până și tăcerea inimii.
Am stat așa, până când pașii-mi somnoroși au început să îmi curgă, fâră de mine, spre dormitor. Am aprins lumina în cameră și in timp ce îmi descheiam nasturii de la rochia-mi obosită, mâna mi-a alunecat in dreptul inimii. Si a râmas acolo. Am închis ochii și am simtit-o pe a ei. Și mâna mea s-a încălzit..suntem la fel, mi-am zis! Un val de câldură mi-a inundat tot corpul și o poftă să mă iau la îmbrățișat. Zâmbeam toată aproape că râdeam, aproape că plângeam. Atunci am înteles că am inceput să MĂ iubesc, abia dupa ce am început să iubesc o ALTĂ femeie.
