Eu, Zoran și mersul la grădiniță
În fiecare an, odată cu primele frunze galbene şi mirosul de gutuie coaptă, mi se strânge inima într‑un căuş. Se termină vara cu ale ei daruri și experiențe. Și în timp ce se închide o etapă, în mine se deschide o alta. Precum o cămară în care adun culorile coapte ale pământului, cămară în care toate trăirile şi aromele încep să prindă gust.
Este timpul din an în care telefonul meu sună fără odihnă. Se opreşte doar noaptea, istovit după discuţii lungi fără fir. Uneori părinţii vorbesc fără punct şi virgulă. Uneori plâng. Alteori strigă după ajutor. Și mulţi se simt vinovaţi. Și confuzi. Unii şi‑au luat copiii acasă după trei zile de grădiniţă, alţii după o săptămână, alţii după două, iar acum stau în spital alături de copilul legat la perfuzii. Aud:
„Copilul meu mi‑a spus că nu va mai merge niciodată la grădiniţă: «E urât tare, mami.» Plâng mulţi copii. Și stai mereu singur pe un scaun până te linişteşti. «Mama ta o să vină când nu mai plângi, ea acum are altceva de făcut, aşa îmi zice doamna.» Unde am greşit? mă întreabă părintele.”
Cu toate că sunt tristă când aud astfel de poveşti, ştiu că undeva există un sens, o rezolvare. Iar pentru o mămică îngrijorată sau care se simte vinovată, am întotdeauna empatie, încredere şi o îmbrăţişare, cel puţin. Eşti mamă, îţi iubeşti copilul. Iar asta nu este o greşeală. Dimpotrivă. Este o importantă lecţie de viaţă, din care poţi ieşi mult mai bine decât te‑ai gândit vreodată. Eşti îngrijorată pentru siguranţa lui emoţională, îl doreşti protejat şi ai vrea ca experienţa prin care a trecut sau urmează să treacă să nu îl marcheze pe viaţă. Pe de altă parte, îl vrei desprins de tine, independent, pe drumul lui.
Părinți buni
Când ne luăm timp să stăm cu noi înşine, ajungem la adevăr. Pentru că în spatele emoţiilor şi trăirilor noastre stau nevoile care aşteaptă şi aşteaptă. Iar atunci când le descoperim, când aflăm că există şi că sunt atât de importante pentru a ne trăi viaţa cu bucurie şi împlinire, ajungem la soluţiile pe care le căutam.
Noi, părinţii, suntem hotărâţi să facem tot ce putem şi ştim pentru a fi părinţi buni. Să nu îi lipsească nimic copilului, să nu îi fie greu.. Iar felul în care acţionăm este precum un tipar, un tipar pe care îl urmează şi alţi părinţi din jurul nostru, mai mult sau mai puţin diferiţi. Atunci când reuşim să înţelegem cine este copilul nostru, îi oferim sprijinul şi încrederea noastră, el evoluează dintr‑o fiinţă unică într‑una unică şi completă. Este cea mai importantă contribuţie pe care o putem aduce la viaţa copiilor noştri.
De multe ori, copleşiţi de rutină, de lipsa timpului pentru noi înşine, stresaţi de mediul în care muncim sau de presiunea socială, ne îndepărtăm de nevoile noastre. Ne deconectăm de noi înşine şi de orice altă persoană apropiată, da, chiar şi de copii. Căutăm liniştea şi spaţiul pentru noi fără să ştim ce nevoi ascund ele. Și când prindem un pic de timp, parcă tot pentru făcut lucruri pe grabă este.
Primele zile
Parcă ieri îmi luam pruncul de mână şi păşeam pentru prima oară pe poarta grădiniţei. Avea numai un an şi şapte luni. Nu ştiam dacă e mic sau mare pentru grădiniţă, tocmai îmi plecase bona, iar după o experienţă nu tocmai pe sufletul meu, nu vedeam o altă soluţie. Pe atunci încă lucram într‑o corporaţie. Mama nu mai putea să stea cu noi în Bucureşti, aşa cum mi‑ar fi plăcut.
Căutasem o grădiniţă aproape de casă, aproape de un parc, cu un program orientat către joacă şi timp petrecut în aer liber şi care să aibă un program de acomodare blândă. Mi‑au permis încă din prima zi să‑l însoţesc în clasă şi să‑l observ.
Mogâldeaţa mea blondă şi curioasă se plimba peste tot. Explora cu bucurie fiecare colţişor şi mânca singură lingură după lingură. Totuşi, în a treia zi m‑a bufnit plânsul. Mi‑am dat seama că este prea mic să îl las acolo, departe de casă, departe de mine. Era un loc cald care îmi transmitea încredere, dar care era totuşi străin de noi. Încă cerea să fie ţinut în braţe, mângâiat, şi îmi imaginam că doar eu pot face asta. Copilul acesta, era prea mult al meu şi nu eram pregătită să îl las lumii atât de repede. Eram mult prea atașată de el.
Planul de back-up sau schimbarea schimbării
Grădiniţa avea toate premisele să fie un loc potrivit pentru Zoran. Educatoarea lui îmi devenise dragă şi de atunci am rămas prietene pe viaţă. Totuşi, m‑am întors cu el acasă după o săptămână. Am făcut un plan! Am readus‑o pe mama de la Constanţa și am început să caut o nouă bonă. Am regândit profilul ei pornind, de data aceasta, de la nevoile copilului şi nu de la ale mele. Mi‑am regândit programul de lucru, astfel încât să rămân mai mult cu el dimineaţa şi după‑amiaza.
Plecam la serviciu în jur de 10 dimineaţa, ca să avem timp de smotoceală, alergat prin casă, cântat și citit poveşti. După‑amiaza în jur de patru fugeam la propriu de la birou înainte să înceapă traficul mare. Furam nopţi de la mine, ca să îi pot dărui copilului zile cu mine. Mi-a fost mai greu decât pot scrie. Uneori mă simţeam vinovată, când plecam în delegaţii de trei‑patru zile sau se făcea 7 seara când deschideam ușa. Abia dacă reușeam să-mi şterg pantofii pe covoraşul de la intrarea din casă. Plângeam între avioane, ascunsă în baie sau noaptea, cu capul înfundat în pernă. Simţeam neputinţă. Și singurătate.
Cum, cât, ce — o luuuuungă serie de întrebări
Mersul la grădiniţa al fiului meu a fost pentru mine o experienţă profundă şi complexă. Am învățat cu ei de mână observăndu-l, ascultăndu-l, împiedicându-mă în propriile mele emoții, greșind, reparănd. Ceea ce mi-am luat din toate experiențele, gândurile și judecăților mele interioare sau sentimentelor mele de vinovăție, a fost despre
cum creşte puiul meu când nu sunt fizic lângă el
cum rămân lângă el atunci când fizic nu sunt lângă el
cât de mult îl apropie şi cât de mult îl desparte relaţia mea cu educatorul,
cum rămân lângă el atunci când plânge şi îl doare că cineva l‑a nedreptăţit, l‑a lovit sau l‑a pedepsit
Cum îi tin energia vie, fără să mă leg de etichetele care uneori îți apar prin gănduri
Cum mă reconectez cu el atunci când revederea este după opt ore,
Timpul pe care îl petrecem împreună atunci când mâinile noastre s‑au reunit,
Cum îl hrănesc dimineţile astfel încă micul dejun de la grădi să îl aștepte cu nerăbdare
Cum integrăm în vieţile noastre fiecare om care devine important pentru el, despre cum îl apăr, despre cum îi ţin partea
Cum îl fac să simtă că cel mai sigur loc este acasă, în familia lui.
Cum îl adorm, îl mângăi și ii soptesc la culcare despre ce am adunat in cosul abundentei din ziua respectivă
Dar cel mai mult, despre cum i-am antrenat puterea și încrederea de care el avea nevoie să facă faţă provocărilor, despre cum mi-am redescoperit puterea de care eu aveam nevoie, să îl sprijin.
Răspunsurile vin în timp și cu răbdare
Dacă te întrebi când și cum au venit răspunsurile pe care le-am găsit, iată ce-ți pot spune pe scurt. Nu, nu le-am avut pe toate deodată! Da, uneori, au suferit modificări. Da, e normal să nu le știi de la început. Da, greșelile, micile erori, momente de nesiguranță, toate vin la pachet și cu răspunsurile corecte. În fond, tu ești cea care-și cunoști odrasla cel mai bine! Și accesul la tine de cele mai multe ori se face prin copil. El are toate cheile ușilor tale secrete.
Mersul la grădiniță al copilului meu mi-a adus toate aceste experiențe și muuuulte altele. Nu am avut garanții, dar m-am străduit să fac cum am știut mai bine atunci. Și, a meritat! Deunăzi, Zoran s‑a furişat în patul meu, să dormim împreună. Ajunsă înaintea lui în dormitor, îl aşteptam pregătită să îi dau mângâierea şi pupicul de noapte bună, când, deodată, îl aud cum mă strigă prin casă. Deschide uşa dormitorului şi mă vede în pat. Zâmbeşte!
Mami, eşti întotdeauna acolo unde te caut eu, tot timpul te găsesc, tot timpul eşti în locul în care eu am nevoie de tine. Și asta pentru că mă iubeşti!
Despre lucrurile cu adevărat importante ...
Astăzi știu multe mai multe lucruri decât știam decât acum 9 ani, când mersul la grădiniță a apărut în viața noastră ca o prioritate majoră. Iar după Zoran, au urmat sutele de copii care mi-au stat în brațe sau pe covor la joacă. Acum nu văd nicio problemă pentru un copil dacă un părinte alege:
o grădiniţă de stat sau una particulară
o programă tradiţională sau una alternativă
… atâta timp cât comunitatea educaţională este creată şi structurată să servească cu blândețe nevoilor copilului.
M-aș îngrijora însă pentru acel copil al cărui părinte alege o grădiniţă la întâmplare. Fără o reală preocupare faţă de prezent, față de valorile în care trăiește respectiva grădinița, faţă de acel mediu care îşi pune amprenta pe felul în care arată viitorul copilului. M-aș îngrijora dacă părintele nu are nici resurse şi nici cunoştinţele necesare să-şi sprijine copilul cu empatie, cu înţelegere şi încredere.
Fundaţia educaţiei sau bazele vieţii se pun acasă. Fiindcă, indiferent de alegerea părintelui, atunci când acesta îşi însoţeşte în mod conştient copilul în acest proces, el are nevoie să știe cum:
să-l sprijine pe copil în separare şi apoi în integrare;
să-l susţină să-şi găsească locul într‑un grup;
să construiască o relaţie de încredere cu educatorul;
să se implice în viaţa de zi de zi a copilului la grădiniţă;
să răspundă emoţiilor copilului, când ajunge acasă
să-i hrănească nevoile
să‑i înţeleagă comportamentul atunci când are stări contradictorii
Mai mult decât atât, un părinte trebuie să învețe cum să-și însoţească copilul în devenirea lui, astfel încât acesta să se simtă iubit, valorizat, acceptat, sprijinit.
Concluzie despre mersul la grădiniță
Se zice că este nevoie de un sat să creşti un copil, și această sintagmă nu este deloc exagerată. Până la urmă ce este grădinița? Comunitatea extinsă care lipsește din familiile noastre. Familia mare unde părinții, educatorii, îngrijitorii, tanti de la bucătarie si curățenie, grădinarul, instalatorul, dar mai ales colegii de grădiniță contribuie la darurile pe care copilul le pune în traista sa de drum. Sunt daruri ce se alătură acelora cu care a venit pe lume. Cu traista aceasta îmbogățită, viitorul adult are hrană pentru drumul de viață ce i se așterne înainte.
Așadar, mersul la grădiniță e o experiență fundamentală și continuă de învățare și acumulare pentru părinte și copil deopotrivă. E experiență transformatoare cu efecte de-o viață.
