Astă seară, pedalele s-au învârtit mai greu ..cu cât înaintam spre casă cu atât mai multe mirosuri îmi cuprindeau amintirile. Și am început să visez la copilărie.

Îmi este dor de EA. Îmi este dor de după amiezele de vară când timpul leneș mă uita printre crengile de cireș, zarzăr, prun sau cais. Ce făceam acolo, în timp ce ronțâiam la fructe, de cele mai multe ori necoapte? Visam....

Tocmai am încheiat o sesiune de sprijin empatic și conectare cu un grup de părinți. Acei foști copii care caută azi să fie azi cea mai bună versiune de părinți pentru copiii lor. Un fel de părinții pe care și-ar fi dorit să îi aibă. Pentru câ tânjesc azi după tot ce le-a lipsit ieri, în timp ce copiii lor tânjesc după ce pot trăi azi. Adică după părinții care sunt. Cât o să mai treacă până o să ne prindem, că părinții pe care îi avem sau suntem sunt cei mai buni, ever!!?

Investesc timp, citesc, învață își pun întrebări. Vor să crească odată cu ei lăsându-i pe copii să îi depășească. Acum le-aș spune că mai bine aș vrea să vină în cireșul meu, să ne trecem poveștile de pe o creangă pe alta și să visăm împreună. Și cum ar fi să ne luăm și copiii acolo, să fim cu toții ceea ce suntem. Copii fără vârstă!! Doamne, câtă libertate stă în visele noastre!! Oare dacă am locui doar în vise cum ar fi? Sau daca visele ne-ar locui pe noi?

Pedală după pedală și ajung în parcul înverzit care îmi trezește dorul de stat în iarbă și privit cu drag cum descrește ziua. Cum se face din ce în ce mai mică până se transformă într-o amintire de pus în buzunar sau într-un borcan.

Pedalele bicicletei s-au oprit în curte. Doar dorul merge mai departe. Fiecare treaptă pe care îmi așez călcâiul caută mirosul de cafea prăjită care ieșea din casa noastră în timp ce eu veneam de la școală. Așa știam că mama a ajuns acasă.

Vreau să descui ușa. Dar cheia se învârte singură. Ea știe cel mai bine să deslușească taina ușii. Aștept cuminte. Un glas săltăreț se apropie. Maaami, tu esti!?!! Ce Dooor mi-a fost de tine!!!

Astăzi e ziua internatională a Dorului. Atât.